Zorii zilei

Tu îmi ești judecata de apoi

tu, timp în care m-am născut.

De ce, copil bătrân, te-agăți de mine

înainte să mă fi murit?

Mâinile mi le-ai tranformat în lopeți

să-mi sap singur mormântul către cer

și cu dinții să mușc din fiecare zi.

Ți-am spus să ai răbdare,

să mă lași să mă fac mare

să pot merge pe propriile picioare.

Mi-ai scos din ochi lumina,

în întuneric fără tine să pășesc

și mi-ai dat în schimb cuvântul,

fără de putere pe acest tărâm.

Te îmbrățișez acum, copile,

mi-e plânsul ars de zorii zilei

pe care nu mi-l mai permit

și te aștept să vii și mâine,

când nu o să te mai știu,

la fel cum nu am mai murit până acum.

Fără de noi

A venit vremea în care urmăresc iarna brodându-mi covor,
iar eu, pe vârfuri, îi calc pe culoare
și-mi răsună în suflet lumina unui timp stins
mă doare-n suflet
la fel ca-n prima dimineață
în care m-am simțit fără de mine.
E greu să strigi în viața asta,
căci nu te-aude nimeni.
Prea mult claxon și praf
prea mult netimp pentru noi
noi cu noi, noi fără noi
prea multă gumă de mestecat fără abțibild
prea multe brelocuri la chei
prea multe televizoare să ne spună ce-i cu viața noastră
prea multe diete pentru bebeluși
prea multă muzică fără de muzică
prea mult zgomot pentru nimic
prea mult taciscrin
prea puțină vorbă
prea puține priviri
prea multe parole pentru fiecare parolă
prea mult.
Am rămas fără de mine
într-o dimineață ca asta
și i-am scris cărnii mele
să mă mai iubească un pic.

Ne vom naște vii

nu-mi curge nimic din mâinile acestea murdare
doar sevă de pubertate

poate prea fragili pentru lume
și poate nu ne-am văzut vii când ne-am născut
și poate nu ne-am iubit mamele
și poate de aceea nu am putut iubi pe restul
dar poate într-o altă viață
ne vom naște vii
și ne vom putea iubi

Testament

În mine, într-un moment echilibrat

care poartă-n el un univers creat de om,
se nasc ființe într-o stare crudă
și-mi lasă testament
coroana lor cu flori,
templul în care trupurile-și odihnesc
o viață,
și-un sâmbure de adevăr
cules din iarbă albă.

Sinceritate

Dacă m-ai întreba ce-mi place cel mai mult,

Ți-aș răspunde, fără îndoială, ciocolata!

Dulce, nu amară, câteodată sărată,

Așa cum te plac pe tine.

Dar cel și cel mai mult iubesc ciocolata cu staniol.

Momentul acela când o dezbrac este magnific.

Felul în care i se potrivește îmbracămintea este sublim.

Niciodată nu ști ce se poate ascunde sub acel înveliș.

Niciodată nu-i vei putea ști nuanța exactă.

Mereu te va surprinde.

Da, cel mai mult îmi place ciocolata!

Dulce, nu amară, câteodată sărată

Așa cum te plac pe tine...

Necunoscut

mi-e ruşine să mă uit în sus când ochii tăi sunt aţintiţi spre mine
şi simt cum mă mănâncă ura şi invidia
că nu te pot privi
am devenit sunete ce nu se mai pot asculta între ele
unele mai sus ca celelalte
şi fără braţe
de mult nu ne mai prefacem că ne suntem străini
şi deja cuvintele ne ignoră
şi ne lasă să murim
nu, nu ne mai putem naşte din cenuşă
trupurile noastre au devenit prea grele
pentru alt zbor
nici numele noastre nu mai sunt aceleaşi
nici ele nu se mai iubesc
doar tac
nu ne mai este foame de libertatea trupurilor
devenite acum umbre de asfalt
reci şi nepricepute
nu mai suntem cei ce erau meniţi să fie
nu mai suntem cei ce erau
nu mai suntem

Claude Debussy. Arabesque No. 2

Mi se începe să simt
mi se începe simţirea
simţitul
simţul
mi se începe o idee despre cum simt
se intensifică şi scade încet
mi se începe pielea de găină
de jos în sus pe şira spinării
şi continuă să meargă de-a dura
ca un copil abia născut
şi se opreşte în degetul mic
oricare
e freamăt peste tot
mi se începe o închidere şi strig prin omul de pe scenă
"Opreşte-te clipă, căci prea frumoasă eşti!"
şi atunci încep să mă şoptesc din nou
începe să îmi placă saltul
din lac în izvor
şi curg din propriu-mi pas
către pasul tău.

semaforul

de multe ori mi se întâmplă
să mă opresc la semafor şi să observ
că nimeni nu-l mai bagă-n seamă
acum vin oameni cu lopeţi şi îl dărâmă
acum trebuie să mă uit mai bine în dreapta şi în stânga

Cânt pentru mamă

Mă rog la ziua de ieri     
            la ziua
de azi
         încep să simt pământul
         încep să simt
pământul care mă ridică și-mi dă trup.
Mă rog pentru o mamă
             pentru
viața din pântecul ei
       ce-o leagănă
îi cântă pământului să aibă grijă
       de ziua de ieri,
să-i dea trup zilei de azi
    să meargă mai departe.

viaţă

de multe ori mi-au ieşit rădăcini din piele,

am simțit cum îmi ies fumuri din creștet
şi mă lasă să plec.

de multe ori mi-a pierit plăcerea de adevăr,
am simțit cum mă năpădește dorul de mare
şi mă lasă să tremur.

de multe ori am mângâiat brațele lor,
am simţit cum iarba îmi gâdilă tălpile
şi mă lasă să dorm.

de multe ori am cântat umbrelor,
am simţit cum anotimpurile mă creează
şi mă lasă să pierd.

de multe ori am simțit cum îmi crește în mâini lumina,
am simțit cum păsările se luptă cu văzduhul
şi mă lasă să plâng.

de multe ori am căutat iertări fragile,
am simțit cum bat inimi de oameni sărmani
şi mă lasă să aleg.

de multe ori am uitat cine sunt,
am simţit că nu sunt
şi mă lasă să mă întorc.

femeie.oare?

Cuceresc stele pentru tine

și fac nopțile să pară timpuri noi,

iar visele, iubito, realități

redate în trucuri de magicieni-

care stau noaptea la margine de stradă

și cântă la chitări

suflate în suflet de femeie frumoasă.

cerșesc dragoste, dar nu o vreau.

te iubesc, femeie.

în mine univers

.păstrezi ritmul unei prezențe unite

în care regăsești un univers plin

de zâmbete

și arcași ce-ți rup din chip

izvor de soare

și te întrebi

unde ți-e pasărea călătoare.

*unde mi-e pasărea?*

Monoton

Gustarea rece înainte de servirea caldă a unui prânz

te face să te gândești la cină

și apoi schimbi pachetul de țigări

cu unul galben.

Nu-ți mai place negrul;

nu e destul de tare.

Acum îți bei cafeaua singur

și ai uitat de mic dejun.

Omul

Există în noi o teamă extraordinară de necunoscut, cu toate că dorim din toate puterile să îl atingem. Există în noi o dragoste cu care ar putea fi hrănit întregul pământ. Există în noi o răceală pe care, de multe ori, nu o putem controla și transformăm oameni în sloiuri de gheață. Există în noi o putere de concentrare nemaipomenită cu care putem transforma praful în nisip fin. Există în noi o doză exagerată de necunoaștere a propriei ființe. Există în noi un buton care declanșează toate stările și, odată cu acestea, acțiunile noastre. Există în noi un drac și un înger care, din păcate, nu ne spun când să facem rău sau când greșim. Există în noi un trecut, un prezent și un viitor. Există în noi succesul și eșecul care, din când în când se schimbă între ele. Există in noi un cerșetor care își schimbă locul în funcție de anotimp. Există în noi un antidot al conștiinței. Există în noi un izvor de întrebări și răspunsuri din care, dacă nu venim cu ulcica să bem, se tot micește. Și totuși, cu tot ceea ce există în noi, nu reușim să ne descurcăm. De ce? Nu ne cunoaștem. Deloc. Ne e frică să descoperim totul în noi. De aceea, ne cunoaștem prin ceilalți. Există în noi un om total diferit de cel pe care îl cunoaștem. Spre el trebuie să ne îndreptăm.

Să ne scuturăm mâinile de frunze uscate si să lăsăm ploaia să adulmece păcatele noastre.

peisaj

*am făcut nori din hârtie
şi i-am pictat în verde, pentru că îmi place cum miroase iarba
după ce e tăiată.

poemul nasului(năsuc)

ea are un nas cum nu ai mai văzut

să îţi fie ruşine dacă nu l-ai observat

idiot eşti dacă va fi să nu îl vezi

ea are un năsuc

care îţi vorbeşte atât de frumos când zâmbeşte

şi când fruntea-i stă-ncruntată

la fel şi el. schiţează un "taci odată!"

este foarte diferit de celelalte nasuri-

care respiră doar un aer gol

eu am cel mai mare noroc

acum pot să râd de voi, copii inhibaţi cu nasuri de contrabandă

căci pe mine mă respiră

cel mai frumos năsuc.

ediţie specială de august

*femeie, te iubesc.

hai la mare, să ne uităm la stele în fiecare seară ca şi cum le - am privi pentru prima dată.

p.s. urăsc p.s.urile.

EU are jurnal

nu inteleg de ce , atunci cand inchid ochii, atunci, cateva secunde chiar, nu pot sa ma vad urcat cu o treapta mai sus. iar mai! iar! iar rade lumea cu hohote! si stii ce inseamna asta! stii, si nu te opresti. trec trenurile si nu se opresc sa ma ia. nu nu. pentru ca nu ma urc in ele. de ce dracu nu ma urc o data? sa inaintez? de ce radeti? credeti ca nu pot sa o fac? nu. normal ca nu. sunt un las. ce cuvant stupid. stiu ca nu sunt las, dar mi-este frica de viitor. chiar si de prezent. eu port in mine trecutul. trecuturile voastre si nu pot sa le dau drumul. idiotilor. nu mai radeti! nu mai radeti, o sa muriti inainte de a va tine ochii inchisi. iar eu nu o sa rad, o sa fiu respectuos. vreau sa va mai spun ceva. v-am mai spus-o, dar voi sunteti orbi. de fapt, va spun altadata.

şi totuşi, există roboţei care...

copii cu ochi de ciocolată şi mâini somnoroase ce te leagănă

eu te iubesc pe tine

şi-mi zic întruna că există roboţei ce ard când îi atingi

şi chiar vorbesc

şi încă cum. şoptit- cuvinte calde ce te ţin aproape.

dar câteodată, o dau în bară. rău de tot.

şi fetiţa dulce cu zâmbetul perfect se-ncruntă

şi bate ora închiderii.

dar se tot întoarce.

iar roboţeii sar în sus şi povestea se repetă.

***