Zorii zilei

Tu îmi ești judecata de apoi

tu, timp în care m-am născut.

De ce, copil bătrân, te-agăți de mine

înainte să mă fi murit?

Mâinile mi le-ai tranformat în lopeți

să-mi sap singur mormântul către cer

și cu dinții să mușc din fiecare zi.

Ți-am spus să ai răbdare,

să mă lași să mă fac mare

să pot merge pe propriile picioare.

Mi-ai scos din ochi lumina,

în întuneric fără tine să pășesc

și mi-ai dat în schimb cuvântul,

fără de putere pe acest tărâm.

Te îmbrățișez acum, copile,

mi-e plânsul ars de zorii zilei

pe care nu mi-l mai permit

și te aștept să vii și mâine,

când nu o să te mai știu,

la fel cum nu am mai murit până acum.