Zorii zilei

Tu îmi ești judecata de apoi

tu, timp în care m-am născut.

De ce, copil bătrân, te-agăți de mine

înainte să mă fi murit?

Mâinile mi le-ai tranformat în lopeți

să-mi sap singur mormântul către cer

și cu dinții să mușc din fiecare zi.

Ți-am spus să ai răbdare,

să mă lași să mă fac mare

să pot merge pe propriile picioare.

Mi-ai scos din ochi lumina,

în întuneric fără tine să pășesc

și mi-ai dat în schimb cuvântul,

fără de putere pe acest tărâm.

Te îmbrățișez acum, copile,

mi-e plânsul ars de zorii zilei

pe care nu mi-l mai permit

și te aștept să vii și mâine,

când nu o să te mai știu,

la fel cum nu am mai murit până acum.

Fără de noi

A venit vremea în care urmăresc iarna brodându-mi covor,
iar eu, pe vârfuri, îi calc pe culoare
și-mi răsună în suflet lumina unui timp stins
mă doare-n suflet
la fel ca-n prima dimineață
în care m-am simțit fără de mine.
E greu să strigi în viața asta,
căci nu te-aude nimeni.
Prea mult claxon și praf
prea mult netimp pentru noi
noi cu noi, noi fără noi
prea multă gumă de mestecat fără abțibild
prea multe brelocuri la chei
prea multe televizoare să ne spună ce-i cu viața noastră
prea multe diete pentru bebeluși
prea multă muzică fără de muzică
prea mult zgomot pentru nimic
prea mult taciscrin
prea puțină vorbă
prea puține priviri
prea multe parole pentru fiecare parolă
prea mult.
Am rămas fără de mine
într-o dimineață ca asta
și i-am scris cărnii mele
să mă mai iubească un pic.

Ne vom naște vii

nu-mi curge nimic din mâinile acestea murdare
doar sevă de pubertate

poate prea fragili pentru lume
și poate nu ne-am văzut vii când ne-am născut
și poate nu ne-am iubit mamele
și poate de aceea nu am putut iubi pe restul
dar poate într-o altă viață
ne vom naște vii
și ne vom putea iubi

Testament

În mine, într-un moment echilibrat

care poartă-n el un univers creat de om,
se nasc ființe într-o stare crudă
și-mi lasă testament
coroana lor cu flori,
templul în care trupurile-și odihnesc
o viață,
și-un sâmbure de adevăr
cules din iarbă albă.

Sinceritate

Dacă m-ai întreba ce-mi place cel mai mult,

Ți-aș răspunde, fără îndoială, ciocolata!

Dulce, nu amară, câteodată sărată,

Așa cum te plac pe tine.

Dar cel și cel mai mult iubesc ciocolata cu staniol.

Momentul acela când o dezbrac este magnific.

Felul în care i se potrivește îmbracămintea este sublim.

Niciodată nu ști ce se poate ascunde sub acel înveliș.

Niciodată nu-i vei putea ști nuanța exactă.

Mereu te va surprinde.

Da, cel mai mult îmi place ciocolata!

Dulce, nu amară, câteodată sărată

Așa cum te plac pe tine...

Necunoscut

mi-e ruşine să mă uit în sus când ochii tăi sunt aţintiţi spre mine
şi simt cum mă mănâncă ura şi invidia
că nu te pot privi
am devenit sunete ce nu se mai pot asculta între ele
unele mai sus ca celelalte
şi fără braţe
de mult nu ne mai prefacem că ne suntem străini
şi deja cuvintele ne ignoră
şi ne lasă să murim
nu, nu ne mai putem naşte din cenuşă
trupurile noastre au devenit prea grele
pentru alt zbor
nici numele noastre nu mai sunt aceleaşi
nici ele nu se mai iubesc
doar tac
nu ne mai este foame de libertatea trupurilor
devenite acum umbre de asfalt
reci şi nepricepute
nu mai suntem cei ce erau meniţi să fie
nu mai suntem cei ce erau
nu mai suntem

Claude Debussy. Arabesque No. 2

Mi se începe să simt
mi se începe simţirea
simţitul
simţul
mi se începe o idee despre cum simt
se intensifică şi scade încet
mi se începe pielea de găină
de jos în sus pe şira spinării
şi continuă să meargă de-a dura
ca un copil abia născut
şi se opreşte în degetul mic
oricare
e freamăt peste tot
mi se începe o închidere şi strig prin omul de pe scenă
"Opreşte-te clipă, căci prea frumoasă eşti!"
şi atunci încep să mă şoptesc din nou
începe să îmi placă saltul
din lac în izvor
şi curg din propriu-mi pas
către pasul tău.