- I -

Ce poti sa mai spui? Au trecut 17 ani din viata si tot nu am reusit sa inteleg privirile distrate ale corpurilor ce se misca langa mine, felul in care se privesc, se uita si fura idei, insusindu-si-le. Aud vag acum, vad aiurea si nu-mi amintesc nimic din ceea ce ar trebui, dar totodata ma simt atrasa de tot ce inseamna Pamant (lasand la o parte fiintele bipede si cu o anumita insusire a gandirii, care-l populeaza). Exceptie face o persoana. Si aceea esti tu, ca in fiecare din scrierile mele. Mai mult sau mai putin, tu esti mereu acolo-nuanta ce ma incita de-a dreptul... Urasc pe oricine; o ura pe care inima a inceput sa o identifice ca fiind iubire, am ajuns sa ma urasc si pe mine, si tot nu pot sa te urasc pe tine. Este ciudat faptul cum nu toti interactioneaza. Mi se parea firesc inainte sa cunosc toate persoanele ce treceau prin fata mea. Sa le salut, sa ma salute... Acum, parca te cunosc numai pe tine. Restul nu mai conteaza. S-a transformat in cenusa. Numai tu stai si ma privesti. Ce ar putea oare sa se petreaca in mintea ta, in sufletul tau, ce pare, acum, lipsit de orice fel de mangaiere. Si totusi, imi zambesti. Cu glasul impleticit, iti vorbesc. Azi-murdar, maine-te strang in brate...