mi-e ruşine să mă uit în sus când ochii tăi sunt aţintiţi spre mine şi simt cum mă mănâncă ura şi invidia că nu te pot privi am devenit sunete ce nu se mai pot asculta între ele unele mai sus ca celelalte şi fără braţe de mult nu ne mai prefacem că ne suntem străini şi deja cuvintele ne ignoră şi ne lasă să murim nu, nu ne mai putem naşte din cenuşă trupurile noastre au devenit prea grele pentru alt zbor nici numele noastre nu mai sunt aceleaşi nici ele nu se mai iubesc doar tac nu ne mai este foame de libertatea trupurilor devenite acum umbre de asfalt reci şi nepricepute nu mai suntem cei ce erau meniţi să fie nu mai suntem cei ce erau nu mai suntem
Mi se începe să simt mi se începe simţirea simţitul simţul mi se începe o idee despre cum simt se intensifică şi scade încet mi se începe pielea de găină de jos în sus pe şira spinării şi continuă să meargă de-a dura ca un copil abia născut şi se opreşte în degetul mic oricare e freamăt peste tot mi se începe o închidere şi strig prin omul de pe scenă "Opreşte-te clipă, căci prea frumoasă eşti!" şi atunci încep să mă şoptesc din nou începe să îmi placă saltul din lac în izvor şi curg din propriu-mi pas către pasul tău.
nici ele nu se mai iubesc
