mi-e ruşine să mă uit în sus când ochii tăi sunt aţintiţi spre mine
şi simt cum mă mănâncă ura şi invidia
că nu te pot privi
am devenit sunete ce nu se mai pot asculta între ele
unele mai sus ca celelalte
şi fără braţe
de mult nu ne mai prefacem că ne suntem străini
şi deja cuvintele ne ignoră
şi ne lasă să murim
nu, nu ne mai putem naşte din cenuşă
trupurile noastre au devenit prea grele
pentru alt zbor
nici numele noastre nu mai sunt aceleaşi
nici ele nu se mai iubesc
doar tac
nu ne mai este foame de libertatea trupurilor
devenite acum umbre de asfalt
reci şi nepricepute
nu mai suntem cei ce erau meniţi să fie
nu mai suntem cei ce erau
nu mai suntem
Mi se începe să simt
mi se începe simţirea
simţitul
simţul
mi se începe o idee despre cum simt
se intensifică şi scade încet
mi se începe pielea de găină
de jos în sus pe şira spinării
şi continuă să meargă de-a dura
ca un copil abia născut
şi se opreşte în degetul mic
oricare
e freamăt peste tot
mi se începe o închidere şi strig prin omul de pe scenă
"Opreşte-te clipă, căci prea frumoasă eşti!"
şi atunci încep să mă şoptesc din nou
începe să îmi placă saltul
din lac în izvor
şi curg din propriu-mi pas
către pasul tău.
nici ele nu se mai iubesc
