Clipe de tăcere.
Linişte?
Sunt vorbe ferecate, ce se distrug în cădere,
rebusuri necizelate.
Conturează sunete cu mâini grele şi bolnave,
ce odată se numeau cuvinte;
tresar la fiecare atingere a vântului-
o fi fost vreun gest înfundat, o tendinţă de inghesuială a unor stigmate.
Ei sunt cei care comunică fără timpi morţi,
fără să greşească vreo silabă
ori să ridice tonul.
Avem nevoie de pauze, ei nu.
Este de-ajuns că pot distinge culori;
pot simţi mirosul de fum şi de răşină.
Nu greşesc din nepoliteţe,
e doar neatenţie.
Viaţa le este o scenă din table ruginite
unde actorii joacă mima cu mâinile încrucişate,
iar spectatorii participă la un casting.
Noi, oamenii de rând, vrem să iesim la suprafaţă,
dar nu reuşim.
Vorbim întruna, când, de fapt, tăcem.
Ne uităm la ei si ne vedem transparenţi,
căci au glasuri şi tac, vorbind totuşi mai mult ca noi.
Salvaţi tăcerea,
lăsaţi-o să fie scrisă pe foi
de catifea.
